„Prietenia dublează bucuriile și împarte durerile.”
Francis Bacon
Prietenia începe cu omul pe care îl întâlnești în fiecare dimineață în oglindă.
În cabinetul de psihoterapie, oamenii îmi vorbesc adesea despre prietenii pe care i-au pierdut. Despre cei care au plecat fără explicații, despre cei care au rămas doar în fotografii, despre întâlniri amânate până când, într-o zi, nu au mai avut loc deloc. Mai rar însă vorbesc despre prietenul pe care îl poartă cu ei în fiecare clipă a vieții: propria persoană.
Și, poate, tocmai aici începe adevărata poveste.
Din experiența mea de mulți ani de lucru cu oamenii, am observat că relația pe care o construim cu noi înșine devine modelul tuturor relațiilor pe care le vom construi cu ceilalți. Nu este doar o impresie clinică, este un adevăr susținut de psihologie, de neuroștiințe și de cercetările asupra atașamentului.
Dacă în dialogul nostru interior predomină critica, rușinea și convingerea că nu suntem suficient de buni, este foarte probabil să intrăm și în prietenii cu aceeași teamă. Vom interpreta o tăcere ca respingere, o întâlnire anulată ca dovadă că nu contăm sau vom încerca permanent să merităm afecțiunea celorlalți prin performanță, sacrificiu și disponibilitate fără limite. În schimb, omul care și-a cultivat respectul față de sine caută oameni lângă care poate fi el însuși, autentic.
Psihologul Kristin Neff, profesor la University of Texas și unul dintre cei mai importanți cercetători ai autocompasiunii, și-a dedicat întreaga carieră studierii modului în care ne raportăm la noi înșine. În lucrările sale demonstrează că oamenii care se tratează cu blândețe în momentele dificile dezvoltă relații mai stabile, mai sigure și mai satisfăcătoare. Autocompasiunea nu înseamnă să îți găsești scuze sau să renunți la responsabilitate; înseamnă să nu devii propriul tău persecutor exact atunci când ai cea mai mare nevoie de sprijin.
Această idee este completată de cercetările profesorului John Cacioppo, neurocercetător la University of Chicago și unul dintre pionierii studiului singurătății. În cartea sa, el explică faptul că nevoia de conexiune este asemenea foamei sau setei. Creierul uman s-a dezvoltat pentru a trăi în relație cu alți oameni. Atunci când ne simțim izolați, organismul intră într-o stare de alertă permanentă: crește nivelul cortizolului, somnul devine mai fragil, sistemul imunitar este afectat, iar anxietatea și depresia apar mai ușor. Cu alte cuvinte, prietenia nu hrănește doar sufletul, ci protejează și corpul.
Aceeași concluzie apare și în cercetările conduse de Julianne Holt-Lunstad, profesor de psihologie la Brigham Young University. Analizând milioane de persoane din întreaga lume, ea a demonstrat că oamenii care au relații apropiate și de încredere trăiesc mai mult și au o sănătate mai bună. Impactul relațiilor sociale asupra longevității este comparabil cu renunțarea la fumat și chiar mai puternic decât influența unor factori precum sedentarismul. Este impresionant să descoperim că un prieten bun poate deveni, în timp, un adevărat factor de protecție pentru sănătatea noastră.
Poate cea mai frumoasă confirmare vine însă din Harvard Study of Adult Development, cea mai lungă cercetare despre dezvoltarea umană și fericire, începută în 1938 și continuată până astăzi. Profesorul și psihiatrul Robert Waldinger, coordonatorul actual al studiului și autor al cărții The Good Life, sintetizează aproape nouă decenii de cercetare într-o frază care ar merita să fie citită în fiecare dimineață: Nu averea, succesul profesional sau performanțele ne fac viața mai bună, ci relațiile apropiate, sigure și pline de încredere pe care reușim să le păstrăm de-a lungul anilor.
În ultimii ani, psihoterapeuta Esther Perel, una dintre cele mai influente voci în psihologia relațiilor, vorbește despre ceea ce numește criza conexiunii. Deși comunicăm permanent, ne conectăm tot mai puțin. Avem sute de contacte în telefon și, uneori, niciun om pe care să îl sunăm atunci când ne este greu. Perel spune că relațiile nu se destramă doar din cauza conflictelor, acest lucru se întâmplă și din lipsa curiozității, a lipsei timpului de calitate și a prezenței autentice. Același lucru este valabil și pentru relațiile de prietenie. Rareori le pierdem într-o singură zi. De fapt, le pierdem încet, atunci când încetăm să mai fim cu adevărat prezenți în viața celuilalt.
De Ziua Internațională a Prieteniei mă gândesc și la noi, psihoterapeuții. Din exterior pare că suntem cei care ascultă, înțeleg și susțin mereu. Dar dincolo de profesie suntem, înainte de toate, oameni. Și noi avem nevoie de prieteni. De acei oameni în fața cărora nu trebuie să fim puternici, să găsim explicații sau să avem răspunsuri. Oameni lângă care putem râde fără motiv, putem plânge fără rușine și putem tăcea fără să fim întrebați de ce, să fim vulnerabili fără să ne simțim judecați.
Poate că acesta este exercițiul pe care merită să îl facem astăzi. Înainte să ne întrebăm câți prieteni avem, să ne întrebăm dacă noi înșine ne suntem nouă prieteni. Dacă ne vorbim într-un discurs interior cu respect, dacă ne iertăm când greșim, dacă ne acordăm aceeași compasiune sau blândețe pe care le oferim celor pe care îi iubim sau celor care ne trec pragul în cabinet.
Fiindcă, mai devreme sau mai târziu, fiecare prietenie din viața noastră va purta amprenta celei dintâi relații pe care am construit-o vreodată: relația cu noi.
„Cea mai mare nevoie a ființei umane este să se simtă profund văzută, auzită și acceptată.” — Carl R. Rogers
Virginia Elena Păiș
Psiholog clinician
Psihoterapeut
Autor
