”Cunoașterea de sine este începutul oricărei înțelepciuni.”
Aristotel
Dacă m-ați fi întrebat în urmă cu douăzeci de ani ce înseamnă dezvoltarea personală, probabil că v-aș fi răspuns fără ezitare: să înveți, să muncești, să devii mai bun decât ai fost ieri. Și aș fi avut dreptate. Dar nu aș fi spus tot adevărul.
Sunt psiholog clinician, psihoterapeut și autor, iar profesia mea de astăzi (am mai avut două profesii înainte) m-a învățat să însoțesc oamenii în cele mai dificile momente ale vieții lor. Însă, înainte de a-i însoți pe ceilalți, am fost nevoită să învăț să mă însoțesc pe mine. Și poate că aceasta este cea mai grea formă de dezvoltare personală.
Ca mulți dintre noi, am crezut multă vreme că a evolua înseamnă să adun cât mai multe cursuri, formări, cărți citite și experiențe profesionale. Și le-am adunat. Am schimbat profesii, am învățat continuu, am trecut prin formări care m-au răscolit, am scris două cărți (scriu la a patra deja), am întâlnit zeci de oameni în cabinet și în sălile de curs. De fiecare dată aveam impresia că mai există încă un pas de făcut, încă o certificare, încă o competență, încă un munte de urcat.
Abia mai târziu am înțeles că, în timp ce învățam cum să cresc, uitasem uneori să mă întreb dacă am grijă de omul care urcă, dacă pot să mă bucur deja de tot ce urcasem.
Trăim într-o lume în care dezvoltarea personală a devenit aproape o obligație, suntem încurajați să fim mai productivi, mai disciplinați, mai eficienți, mai motivați. Citim despre succes, urmărim oameni care par să fi găsit rețeta fericirii și ne promitem că, de luni, vom fi și noi altfel.
Toate acestea țin de self-help. De dorința firească de a evolua, de a ieși din tiparele care ne limitează, de a ne descoperi resursele și de a deveni cea mai bună versiune a noastră. Self-help-ul este direcția. Este curajul de a spune: „Nu vreau să rămân aici.”
Numai că există un moment în care această dorință de creștere începe să se transforme într-o presiune tăcută. În loc să te motiveze, începe să te judece. În loc să te inspire, te face să simți că nu ești niciodată suficient. Că trebuie să faci mai mult, să fii mai mult, să demonstrezi mai mult.
Recunosc, am trecut și eu pe acolo.
Și tocmai atunci am descoperit că există o piesă lipsă din tot acest puzzle: self-care-ul.
Multă vreme am crezut că self-care înseamnă o vacanță, o zi liberă sau câteva ore de răsfăț. Astăzi știu că înseamnă mult mai mult. Înseamnă relația pe care o am cu mine atunci când luminile se sting și nu mă mai vede nimeni, înseamnă felul în care îmi vorbesc atunci când greșesc. Mai înseamnă să-mi respect oboseala fără să o confund cu slăbiciunea. Sau să spun „nu” atunci când sufletul meu spune că este prea mult, chiar dacă mintea îmi șoptește că ar trebui să mai pot.
În timp, am înțeles că self-help și self-care nu sunt două drumuri diferite. Sunt același drum, privit din două perspective.
Primul mă întreabă: „Unde vrei să ajungi?”
Celălalt: „Cum ai grijă de tine până acolo?”
Ca psihoterapeut, văd aproape zilnic oameni care își doresc să se schimbe. Vor să fie mai curajoși, mai liniștiți, mai încrezători. Mai împliniți cu ceea ce au și trăiesc. Dar foarte mulți încearcă să ajungă acolo criticându-se, comparându-se și pedepsindu-se pentru fiecare pas greșit.
Paradoxal, schimbarea autentică nu începe din autocritică, ci din compasiune. Autocompasiune.
Nu evoluăm pentru că ne urâm/criticăm suficient, o facem pentru că începem să ne iubim suficient astfel încât să nu mai acceptăm să rămânem blocați în ceea ce ne rănește.
Aceasta este lecția pe care am învățat-o și pe care încerc, la rândul meu, să o transmit oamenilor cu care lucrez. Creșterea nu înseamnă să alergi împotriva ta, nu te ajută să te împingi până la epuizare. Nu înseamnă să demonstrezi lumii cât poți duce.
Creșterea adevărată înseamnă să mergi înainte fără să te abandonezi.
Astăzi încă citesc. Încă învăț. Încă merg la formări și încă mă emoționez când descopăr ceva nou despre mintea și sufletul uman. Dar am învățat să fac toate acestea fără să-mi declar război mie însămi.
Poate că aceasta este cea mai importantă formă de dezvoltare personală: să nu te pierzi în timp ce încerci să te găsești.
Și dacă ar fi să vă las un singur gând, acela ar fi acesta:
nu vă măsurați succesul doar prin ceea ce reușiți să obțineți, faceți-o prin felul în care reușiți să aveți grijă de voi înșivă, de omul care sunteți și cel care obține toate acestea.
Pentru că, așa cum spunea Lao Tzu:
„Grija față de ceilalți este o mare virtute. Grija față de tine însuți este începutul unei vieți înțelepte.”
Iar eu aș adăuga doar atât:
creșteți, învățați, visați, îndrăzniți… dar nu uitați niciodată să vă luați pe voi înșivă de mână pe tot drumul.
Virginia Elena Păiș
Psiholog clinician
Psihoterapeut
Autor
