„Cel care are un «de ce» pentru care să trăiască poate suporta aproape orice «cum».” — Friedrich Nietzsche
„Mi-ai vorbit despre frica de moarte…”, mi-a spus un pacient la finalul unei ședințe. Venise în cabinet convins că fiecare palpitație îi anunța sfârșitul, că fiecare amețeală sau neliniște ascundeau o boală gravă și că, într-o zi, inima avea să se oprească pe neașteptate.
După luni de terapie, într-una dintre sesiunile de psihoterapie, mă fixează brusc cu privirea și adaugă dintr-un foc : „Acum înțeleg că nu de moarte mi-a fost cel mai frică. Mi-a fost frică de gândul că aș putea pleca din această dimensiune fără să fi trăit cu adevărat.”
În toți anii petrecuți în cabinet, lucrând cu oameni care au trecut prin traume, dependențe, pierderi sau diagnostice dificile, am descoperit că frica de moarte vorbește rareori despre moarte. De cele mai multe ori, ea ascunde frica de a nu fi iubit suficient, de a nu fi spus „iartă-mă” la timp, de a nu fi avut curajul să alegi deciziile pentru viața pe care ai simțit-o potrivită pentru tine. Este despre teama de a rămâne captiv într-o existență trăită mai mult pentru ceilalți decât pentru tine.
Irvin Yalom, celebrul psihiatru american, spunea că tocmai conștientizarea faptului că suntem muritori ne poate împinge să trăim mai autentic. Iar neuroștiința confirmă că, atunci când creierul percepe pericolul, corpul reacționează înainte ca rațiunea să poată face diferența dintre o amenințare reală și una imaginată. De aceea, uneori, anxietatea nu este dovada că vom muri, este semnalul că am încetat, fără să ne dăm seama, să trăim în acord cu noi înșine.
Poate că acesta este cel mai important lucru pe care l-am învățat de la oamenii care mi-au trecut pragul cabinetului: frica nu dispare atunci când încercăm să o alungăm, ea se diminuează atunci când începem să ne apropiem de viață cu mai mult curaj, cu mai mult sens și mai multă vitalitate.
De fiecare dată când cineva îmi spune: „Mi-e frică să mor”, aud, de fapt, o altă întrebare: „Mă poți ajuta tu să învăț cum să trăiesc?”
„Nu moartea trebuie să ne înspăimânte, ci faptul că s-ar putea să nu începem niciodată cu adevărat să trăim.”
Marcus Aurelius
